Cum a fost la primul maraton culinar din București

Am alergat prin București o zi întreagă, dar nu așa cum probabil că vă imaginați. Ieri am făcut un mini-tur al câtorva cârciumi (de fapt, restaurante, bistro-uri și cofetării) cu specific din București, cu scopul de a încerca pentru prima dată tot soiul de nebunii culinare. Însăși experiența a fost din seria „prima dată”, pentru că în niciuna dintre călătoriile noastre nu am mai avut o zi dedicată în întregime unui maraton culinar, cum i-am spus.
A fost… (vedeți voi mai jos cum a fost) – tot ce pot să spun este că după ziua asta s-a trezit Monstrul Călătoriilor, care acum mă tot înghiontește să o luăm la drum, către destinații cât mai îndepărtate.

***

Săptămâna trecută v-am provocat, împreună cu Canon, să ne spuneți de ce ați vrea să „alergăm” împreună la un maraton culinar prin București iar noi am ales-o pe cea al cărei răspuns ne-a inspirat cel mai mult. Am fost cu Alexandra (și cu baby Ada Ilinca) să facem turul restaurantelor cu specific din București și, pe lângă noutățile culinare pe care le-am încercat, am trăncănit toată ziua despre călătorii trecute și viitoare, ne-am amintit de cele mai amuzante dar și de cele mai jenante situații din vacanțele noastre iar la final am concluzionat că mai vrem să mai facem asta și altă dată.

Startul a fost timid, pentru că toate începuturile-s grele și am ales pentru un mic dejun leneș și o primă cafea un bistro – ARC Bakery, unde am rezistat eroic să nu facem prăpăd în vitrina cu prăjituri dar am încercat ceva ce nu mâncasem nici măcar când am fost un Franța: un Croque Madame eu și pe Monsieur l-a luat Alexandra. Deși cele două sunt sendvișuri, francezii ăștia nu se dezic și le-au făcut sofisticate, cum sunt și ei: nu îl poți lua pe Monsieur și cu atât mai puțin pe Madame care are un ou ochi perfect drept pălărie și să mergi cu el pe stradă în drum spre birou (sau spre primul obiectiv turistic, ca să păstrăm nota de vacanță). Așa tăvălite prin bechamel cum sunt amândouă, trebuie să le cânți în strună și să le mănânci la masă, într-un bistro cochet, musai cu o cafea lângă. Ceea ce am și făcut. Sigur, francezii ar fi pus lângă cafea și un croissant și un fresh de portocale dar de data asta am sărit peste aceste detalii pentru că nu erau o noutate și, mai ales, pentru că era abia 11.00 și nu ne mai puteam ridica de la masă.

Micul dejun clasic pentru francezi are 5 elemente simple ca bună ziua:
– baghetă;
– tartine de pâine cu unt (sărat sau nu) și dulceață sau miere;
– viennoiseries – francezii sunt înnebuniți după patiseria dulce încât au și un nume pentru bunătățile astea ale lor, care nu-s altceva decât croissante cu unt, pain au chocolat sau brioche;
– suc de portocale
– cafea (sau o altă băutură caldă).

Bref, al nostru le petit dejeuner a la francaise a fost, mai degraba un brunch (delicios, de altfel) care a dat un start bun unei zile lungi. Am plecat direct la prânz, tocmai în Japonia și ne-am oprit la Kanpai, cu un gând clar: SUSHI.
Cum în Japonia n-am fost până acum și nici nu îmi dorisem foarte tare, nici sushi n-am fost curioasă nici măcar să încerc. De fapt, nu pusesem în gură niciun fel de mâncare cu specific japonez și nici nu mă descurc prea bine cu bețișoarele așa că am intrat în restaurant cu mici emoții, ca pe un teren minat. Meniul m-a dat complet pe spate – e stufos și, cu toate explicațiile adiacente n-am înțeles mai nimic. Noroc că cei de acolo sunt obișnuiți cu profani ca noi și ne-au răspuns cu zâmbetul pe buze tuturor întrebărilor iar rezultatul a fost unul satisfăcător spre WOW:
– un ramen hrănitor din care m-am cam chinuit să pescuiesc cu bețișoarele tăițeii, oul și carnea;
– sushi a fost surpriza surprizelor – nu mă așteptam să îmi placă atât de mult, mai ales că m-am descurcat onorabil cu bețișoarele ajutătoare 🙂
– desertul – deși nu îmi amintesc să fi mâncat vreodată vreun desert memorabil la restaurantele cu specific, toate de aici ne-au dat pur și simplu pe spate. Știam că imediat ce ies pe ușă voi uita numele deserturilor așa că am făcut ca întotdeauna: am fotografiat meniul. Asta, plus pozele foodielicious pe care le-am făcut cu un Canon mic-mic m-au ajutat și să răspund onorabil tirului de întrebări de acasă și să conving consortul să mergem și împreună și să încerce sushi, deși nu mănâncă pește.

Apropo de canon-ul mic-mic – maratonul a mai avut o premieră pentru mine – am pozat toată ziua cu un Canon M100, care este un mirrorless simpatic, ce se descurcă excelent în condiții de lumină slabă, fără să fac prea multe setări.

Cu burta plină de dulciuri japoneze, am plecat pline de sperențe în căutarea celui mai bun pastel de nata din București. Eu m-aș urca oricând într-un avion cu destinația Lisabona doar și pentru două-trei ceasuri la Pasteis de Belem și nu știam că și la noi se găsesc prăjiturelele astea al căror gust e greu de descris în cuvinte. Și, așa cum ne spunea unul din proprietarii celebrului Pasteis de Belem din Portugalia, prăjiturica asta delicată e singurul suvenir care nu poate fi luat în bagaj și care nu poate fi trimis peste mări și țări. Trebuie mâncat cât e cald (fierbinte chiar), pudrat bine cu zahăr și scorțișoară și musai în cofetăria de acolo sau pe jos, în Mănăstirea Jeronimos (care e alături și de la care se pare că a început toată nebunia).

=> Povestea celebrelor Pasteis de Belem o găsiți aici.

În București se pare că sunt câțiva care fac desertul acesta însă doar despre un singur loc umbla vorba-n târg că ar fi foarte aproape de cele de la mama lor așa că am mers acolo să dăm verdictul. E prima dată când văd și mănânc pastel de nata în afara Bucureștiului și altele decât Pasteis de Belem (care e un brand în sine) – în Lisabona nu am îndrăznit să încercăm din alte părți deși erau pe toate drumurile, inclusiv la metrou.

Last but not least, am încheiat turul apoteotic cu o cină devreme (pentru că aveam un bebe cu noi) la Kunnai – restaurant thailandez. Sau, ca să fim mai catolici decât Papa – contemporary Thai cuisine. Asta înseamnă că mâncărurile nu au fost ca aduse direct de pe străzile Bangkok-ului, ci mai rafinate, dar nu au înșelat așteptările deloc. Și aici am avut suprize: o supă cu lapte de cocos și o explozie de arome fresh și, mai ales, unul dintre deserturi – cu fasole albă pe care n-aș fi ghicit-o dacă nu aș fi citit înainte în meniu. Atât de mult m-a fascinat prăjiturica asta încât până am plecat de acolo mi-am dat seamă că am fotografiat-o de vreo 100 de ori (poate ca să mă conving că eu chiar am mâncat o prăjitură cu fasole?!).

                                                                            ***
Ziua maratonului culinar prin București, împreună cu Alexandra & baby, a fost pentru noi ca un city break în care am sărit peste toată partea de sightseeing și hoinărit pe străzi. A fost o zi lungă și plină cu experiențe din seria „prima dată” care ne-au deschis și mai mult apetitul pentru noi călătorii.Partea cu arhivatul în fotografii a tuturor momentelor frumoase, importante sau haioase dintr-o astfel de experiență nu-i nouă dar este, de fiecare dată, unul din actorii principali din poveste. Ce ne-am face fără fotografii bune (clare, care să spună o poveste) când ne întoarcem acasă- ce le arătăm prietenilor, familiei din vacanțele noastre? Cum vă mai putem recomanda să mergeți în cutare loc dacă nu avem și câteva poze care să ne susțină afirmațiile?

                                                                         ***
Poveștile bine spuse sunt doar felulul principal însă o masă nu e completă fară desert – fotografiile, pe care acum le-am făcut cu un mic mirrorless Canon – M100. Eu rămân la marea iubire – DSLR-ul. Canon are o gamă de DSLR pentru începători (2000D, 4000D, 200D, 750D, 800D).

 

                                                                      ***
Așa de tare ne-a plăcut experiența primului maraton culinar în București că am vrea să îl reedităm și ne-ar prinde bine câteva recomandări de locuri unde să mergem și să ne simțim într-o vacanță culinară timp de o zi întreagă. Apoi revenim cu impresii, povești și poze, multe poze.

© Foto by TravelGirls.ro & Cristian Pandia

____________________________________

Dacă vrei să fii mereu la curent cu destinațiile despre care scriem, urmărește-ne pe FacebookTwitter și Instagram.

 

Loredana
Sunt și aici

Loredana

Jurnalist de profesie, consultant în turism de 6 ani și blogger de travel de aproape 5 ani.
De când am devenit mămică, am continuat să călătoresc la fel de mult, doar că am încetinit ritmul. Dau oricând o vacanță la țară, într-un sat izolat, într-o casă de oaspeți cu poveste în locul unui city-break și o tură pe munte cu tot cu copil în spate pe o sesiune de shopping, cu fetele, la Milano.
Bucătăria locală e de cele mai multe ori motivul principal pentru care îmi fac bagajul și plec la drum și cele mai prețioase suveniruri cu care mă întorc acasă sunt gusturile, mirosurile și fotografiile pe care le fac cu DSLR-ul.
Visul cel mare e o călătorie cât vara de lungă în America Centrală și de Sud.
Loredana
Sunt și aici
bestvalue.eu

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.