Oxford: căutând-o pe Alice într-o zi de vară

La Oxford am ajuns dintr-o inspirație de moment. Vremea surprinzător de bună pentru Regat, oboseala câtorva zile de vizite-maraton prin Londra și dorința de a schimba peisajul urban cu altul mai liniștit, ne-au făcut, pe mine și pe R. (gazda și ghidul meu în Anglia), să luăm autobuzul din Notting Hill. O oră mai târziu, coboram în centrul celui mai cunoscut oraș universitar din Europa și, probabil, din lume.

Aveam speranța unei plimbări printre clădiri vechi și impunătoare, curiozitatea de a descoperi dacă imaginea mea despre  Oxford, „fabricată” de-a lungul timpului din filme și cărți, se potrivește cu realitatea, dar și emoția de a mă afla în locul unde s-a născut povestea lui Alice (da, cea din Țara Minunilor).

Pornisem hotărâte să facem explorare urbană, fără hartă și fără țintă, convinse că ne vom lăsa orientate de grupurile de turiști însoțite de ghizi oficiali. Ne-am oprit, însa, după doar 10 minute, cedând tentațiilor culinare ale unui pub local, încununate de cel mai bun desert gustat în Anglia, care ne-a răzbunat pentru proasta reputație (verificată) a bucătariei engleze.

Am plecat de acolo, atrase de aparițiile ciudate care treceau pe stradă: studenți de Oxford adevărați, în uniforme și profesori îmbrăcați în robe. Am aflat curând că erau ultimele zile înainte de vacanță de vară și că la toate colegiile se desfășurau ziua festivități cu ținută obligatorie. Pentru noi, erau personaje, pentru ei era doar sfârșitul încă unui an de facultate. Poate de aceea am întâlnit muzicanți ambulanți la fiecare colț de stradă, iar pe unii ne-am oprit să-i fotografiem și ascultăm.

Am pornit apoi pe High Street, bulevardul principal al orașului, plin de turiști, studenți, părinți, profesori. Am văzut chiar și câțiva localnici; era duminică și iunie, vreme de vacanță și de nunți. Am zărit o mireasă și pălăriile domnișoarelor de onoare, care mi-au amintit de cursele de cai de la Ascot, dar n-am zăbovit mult, pentru că am văzut de la distanță turlele Colegiului Christ Church, cel mai mare și mai vechi din oraș.

Pentru mine, conta mult faptul că Ch. Dodgson (alias Lewis Carroll) trăise, predase matematica și inventase aici poveștile cu/pentru Alice.

Pentru că a fost o zi a surprizelor plăcute, ne-am pomenit incluse fără voie într-un grup mai mare de turiști și am intrat, zâmbind politicos paznicului, fără taxă și fără prea multe remușcări, în curtea care adăpostea 500 de ani de istorie, urmele petrecerii din seara precedentă și pregătirile pentru următoarea.

Gardienii îmbrăcați elegant, cu frac și pălării-melon, mi-au amintit de valeții cu maniere impecabile din romanele lui Wodehouse. Sunt convinsă că nu le făcea plăcere să fie ținta fotografiilor de vacanță ale unor armate de curioși, dar își păstrau cu eleganță calmul englezesc (doar la asta ne așteptam, nu-i așa?)

Am pornit mai departe, pe străduțe, printre clădiri vechi de sute de ani, în care s-a locuit, studiat (și petrecut) continuu. Am reușit să ne  băgăm nasul curios (și obiectivul foto) în curtea interioară a unui colegiu inaccesibil pentru vizitare, din care am fost politicos îndrumate spre ieșire de către unul din membri. Am avut timp însă să admirăm peluza impecabilă, bicicletele frumos aranjate la intrare și urmele ultimului meci de cricket.

Am trecut pe sub Puntea Suspinelor, care la Oxford trece peste o stradă, nu peste apă, ca în Veneția. Italienii sunt de părere că seamănă mai mult cu Podul Rialto, iar cei din Cambridge au considerat necesar să aibă și ei o construcție cu același nume (veșnica rivalitate).

Pe o străduță îngustă, am ajuns în zona boemă a orașului, unde berăriile erau pline încă de la orele prânzului. Se mânca, dar mai ales se bea, cu aplicație și tradiție: The Famous Turf Tavern se laudă cu educația alternativă pe care o face, la concurență-cu faimoasele colegii. Nu am vazut acolo studenți, dar turiștii se bucurau, indiferent de vârstă, de atmosfera de pub tradițional.

Dacă ai timp și îți plac locurile simandicoase, te poți răsfăța cu o prăjitură la The Grand Cafe. Noi ne-am oprit însă pe partea cealaltă a străzii, la Vechiul Magazin de Dulciuri, pentru că erau mai colorate și mai ieftine.

Și, pentru că venisem la Oxford în cautarea lui Alice, nu puteam pleca fără a încerca să găsesc măcar o urmă: din vitrina unui magazin închis în acea duminică după-amiaza mi-a zambit larg, ironic, din față și din spate, pisica de Cheshire, iar iepurele alb mi-a amintit că ar fi bine să ne grăbim, dacă vrem să prindem următorul autobuz spre Londra. Pe Alice nu am găsit-o atunci, acolo, în Oxford. Poate într-o altă zi de vară, într-un alt Wonderland…

 _____________________________________________________________________________

Dacă vrei să fii mereu la curent cu destinațiile despre care scriem, urmărește-ne pe Facebook, Twitter și abonează-te prin RSS la articole.

• Despre
• Ultimele Postari

Ileana

Ultimele postari ale lui Ileana (vezi toate)

• Oxford: căutând-o pe Alice într-o zi de vară - 24 mai 2012
• Figueres – suprarealismul la el acasă - 29 aprilie 2012