Turul României cu rucsacul în spate 3: Sighet

Se spune că Maramureșul și Bucovina sunt singurele regiuni din România unde tradițiile se păstrează vii. Aşa, ca pe vremuri. Se zice și că în Maramureș întâlnești cei mai calzi și mai primitori oameni din toată țara. Iar bucatele din nordul României nu mai au nevoie de nicio prezentare. Așa că am pus rucsacul în spate și am plecat într-acolo, să văd şi eu minunea.

____________________________________________________________

Am ales Baia Mare ca punct de plecare în road trip-ul prin Maramureş. După un drum lung, de 11 ore cu trenul de noapte şi ceva mai mult de 100 de lei plătiţi pentru un loc la cuşetă, ai Maramureşul la picioare. Nu te aştepta să găseşti peisajele acelea din poveştile prietenilor şi nici oamenii aceia calzi, mereu cu zâmbetul pe buze şi gata să te ajute fie şi numai de le ceri asta din priviri. Pe toate astea le găseşti la kilometri buni distanţă şi, mai degrabă la sate decât în oraşele mari.

N-am stat mult în Baia Mare – doar vreo două-trei ceasuri dar parfumul cald de plăcinte şi numărul mare de plăcintării întâlnite până în centrul oraşului, oamenii cu ochi albaştri (mai toţi trecătorii aveau ochii coloraţi în cel mai limpede albastru) şi aerul provincial, de oraş care pare că trăieşte într-un timp numai al lui m-au fermecat. E bine să porneşti cu dreptul la drum.

Spre Sighetu Marmației sunt curse toată ziua și, în mai puțin de două ore ajungi acolo unde se agață harta României în cui, așa cum obișnuiam să îi spun orașului ăstuia. Nu-ţi ia mai mult de o jumătate de ceas să ajungi dintr-un capăt în altul al Sighetului iar centrul se concentrează în jurul a 4 biserici de rituri diferite, la distanţă de doar câţiva paşi una de alta. Sighetu Marmaţiei e, mai degrabă, un punct de tranziţie în descoperirea Mararamureşului. Pentru că, de fapt, minunile colţului ăstuia de ţară sunt la sat.



Booking.com

Şi, totuşi, nu-i chip să fi ajuns la Sighet şi să nu calci pragul închisorii. Închisoare care astăzi e transformată într-un muzeu de unde pleci de-a dreptul zbuciumat.  Furios, neputincios dar şi bucuros că nu ai trăit acele vremuri. Memorialul Durerii de la Sighet seamănă mult cu Terror House, de la Budapesta. În fond, practicile comuniste au fost cam aceleaşi peste tot. Dar parcă aici, acasă, printre numele, fotografiile şi lucrurie alor noştri, doare mai tare. Memorialul Durerii e unul dintre muzeele alea  pentru care merită să baţi atâta amar de drum doar ca să te pierzi. Cel puţin o zi întreagă.

Dincolo de muzeu, mi-au plăcut Sighet pentru că pare că acolo timpul s-a oprit. Bunicuţele pedalează pe biciclete, prăvăliile old-style de la colţurile străzilor sunt fermecătoare iar calmul în care oraşul aşteaptă seara e molipsitor. Iar după lăsatul întunericului e atâta linişte că nu-ţi vine să vorbeşti decât în şoaptă, de frică să nu trezeşti pe cineva.

Mi-au plăcut gazdele de la Roata cu noroc – motelul unde am stat o noapte. Iar mâncarea de aici e atât de bună (şi foarte ieftină) încât, la orele prânzului, restaurantul se umple de turişti dar şi de localnici care vin doar să mănânce. Singurul dezavantaj e că Roata cu noroc nu e chiar în centrul oraşului dar dacă vii cu maşina e perfect.

Mulţi ne-au îndrumat să mergem la Cimitirul Vesel de la Săpânţa. Am preferat un alt loc minunat, aproape de Sighet: Mănăstirea Bârsana. Cursele pleacă din  staţia Unicarm şi după numai jumătate de oră ajungi chiar în faţa mănăstirii. De ce mi-a plăcut atât de mult aici? Pentru că, din poveştile stareţei, am aflat că sunt doar 8 maici care au grijă ca totul să sclipească şi să funcţioneze cum trebuie în complex. Şi totul arată de parcă o armată întreagă se ocupă de tot ce miscă în mănăstire.  Poate nu ştiai dar vorbim aici despre unul dintre cele mai mare complexe monahale din România.

Intrarea în mănăstire, care e inclusă pe lista patrimoniului UNESCO, e gratuită.

Îţi recomand şi o vizită la muzeul de cărţi şi icoane vechi unde, de cele mai multe ori, sunt şi expoziţii de artizanat (cu vânzare) şi, musai, plăcintele cu brânză şi cu varză de la Restaurantul Bârsana, din parcarea mănăstirii.

Mi-ar fi plăcut să merg şi la Ocna Şugatag dar şi la Ieud dar legăturile microbuzelor nu mi-au permis asta. E un motiv bun să revin în zonă cât mai curând. Aşa că după un autostop, câteva curse cu taxi şi o carte citită în autogară am luat autocarul spre Vişeul de Sus, următoarea oprire în Turul României cu rucsacul în spate (3).

 _____________________________________________________________________________

Dacă vrei să fii mereu la curent cu destinațiile despre care scriem, urmărește-ne pe FacebookTwitter și abonează-te prin RSS la articole.
Sunt și aici

Loredana

Jurnalist de profesie, consultant în turism de 6 ani și blogger de travel de aproape 5 ani.
De când am devenit mămică, am continuat să călătoresc la fel de mult, doar că am încetinit ritmul. Dau oricând o vacanță la țară, într-un sat izolat, într-o casă de oaspeți cu poveste în locul unui city-break și o tură pe munte cu tot cu copil în spate pe o sesiune de shopping, cu fetele, la Milano.
Bucătăria locală e de cele mai multe ori motivul principal pentru care îmi fac bagajul și plec la drum și cele mai prețioase suveniruri cu care mă întorc acasă sunt gusturile, mirosurile și fotografiile pe care le fac cu DSLR-ul.
Visul cel mare e o călătorie cât vara de lungă în America Centrală și de Sud.
Loredana
Sunt și aici
bestvalue.eu

9 COMENTARII

  1. bravos! mă bucur că nu aţi ratat memorialul, chiar e …memorabil.brrr!
    bîrsana e într-adevăr superbă, mai ales în sezonul florilor. în primăvară eu n-am avut noroc, căci ploua cu găleata. ocna sugatag e funny. ieud n-am văzut, prin ce se face cunoscut?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.