Top 3 muzee în care să te pierzi

Orice ghid turistic de pe rafturile libăriilor are o listă generoasă cu muzeele din fiecare oraş, regiune sau ţară. O listă cu muzee în care să te pierzi: de la colecţii de picturi, sculpturi și manuscrise până la maşini, parfumuri sau chiar dulciuri. Cu toate astea, de puţine ori mi s-a întâmplat ca vreunul dintre cuştile astea pentru tot soiul de exponate să îmi atragă atenţia într-atât încât imediat ce am coborât din tren ori din avion să alerg spre ele.

______________________________________________

Ca şi mine, sunt aproape sigură că cei mai mulţi ar defini aşa un muzeu: un spaţiu generos în care zac mai mult sau mai puţin prăfuite sute de exponate adunate cu grijă de-a lungul multor ani, un loc în care vorbeşti în şoaptă sau nu vorbeşti deloc, un loc unde nu ai voie să faci fotografii şi nici să atingi preţioasele obiecte şi de unde ieşi câteva ore mai târziu mai bogat cultural şi spiritual fără vlagă. Aşa se face că după un tur al celor câtorva etaje (de plictiseală le-am pierdut şirul) de la Muzeul Naţional al Ungariei, am reuşit performanţa să adorm pe una dintre băncuţele din muzeu.

Cred că epoca muzeelor prăfuite de trecerea timpului a cam apus. Sunt unii (băieţi deştepţi) care au înţeles asta şi au reuşit astfel să creeze din spaţii cărora bunăoară cu greu le-ai fi trecut pragul azi să-ţi doreşti să te pierzi ore în şir.

Italia, Torino: Muzeul Naţional de Cinema

Am mai spus-o: Torino e încă unul dintre oraşele minunate ale Italiei, nealterate de turismul în masă. Nu ai să vezi aici, de pildă, cohortele de turişti de toate naţiile care dau năvală tot timpul anului în Venezia, la Roma sau la Pisa. Asta pentru că oraşul piemontez nu e chiar o vedetă în Lonely Planet-ul americanilor ori în Guide du routard al francezilor. Iar Muzeul Naţional de Cinema e mai degrabă cunoscut datorită clădirii care îl adăposteşte decât pentru ce găseşti înăuntru. Mare greşeală!

Mole Antonelliana e simbolul torinez cel mai des întâlnit pe cărţile poştale, pe magneţii de frigider ba chiar şi pe ambalajele ciocolatelor de la festivalul din martie. Te-ntrebi de ce?

Acum aproape 150 de ani, când a început construcția, Mole Antonelliana se dorea a fi o sinagogă. Însă după ce e cumpărat de către Primăria din Torino, templul iudaic e transformat într-un monument care se voia a fi un simbol al unității naționale. La vremea aceea cea mai înaltă clădire din cărămidă din lume, poartă numele arhitecților săi – Antonelli tatăl și fiul.

În anul 2000 un scenograf elvețian, pe nume François Confino dă viață simbolului torinez și îl transformă într-un muzeu unic în Europa și unul dintre cele mai importante din lume: Muzeul Național de Cinema.

Dar eu nu mă gândesc la el ca la un muzeu de obiecte și mașinării din industria cinematografică pentru că odată ce ai plătit biletul de intrare de 9 euro (muzeu și lift panoramic), poți să te consideri actorul principal într-un film care se joacă într-un templu al cinemaului – Mole Antonelliana. Se pare că, până la urmă, clădirea are ceva din ideea în care a fost proiectată.

Călătoria prin istoria cinematografiei e fascinantă mai cu seamă pentru că vizita e 100% interactivă. Trebuie să caști bine ochii, altfel e posibil să ratezi cine știe ce găselniță care să te amuze ori care să te uimească. Și pregătește-te să te pierzi aici aproape jumătate de zi și te asigur că la final nu vei fi simți oboseala și vei fi ca un copil care pleacă de la un loc de joacă. Unul care se întinde pe 5 etaje, fiecare cu epoca și tematica lui dar toate gândite în așa fel încât să nu te plictisești. Dimpotrivă. Abia aștepți să treci în următoarea cameră, să cercetezi, să auzi, să simți, să te joci.

Și, când crezi că nimic nu te mai surprinde, ia liftul panoramic, ce te duce până la 85 de metri deasupra orașului. Cabina transparentă din cristal, construită în 1961, pentru a celebra 100 de ani de la unificarea Italiei, urcă în mai puțin de un minut, prin interiorul muzeului, până la balconul cu vedere de 360° spre Torino și spre crestele înzăpezite ale Alpilor. Noaptea, Basilica Superga care strălucește în zare e fermecătoare.

 Ungaria, Budapesta: Casa Terorii

Umbla vorba-n târg de curând cum că ai noştri au în plan un muzeu al comunismului. Ai lor l-au pus deja la punct atât de bine încât poate că nu avem ceva de învăţat din ce au reuşit ungurii să facă. Ca și România, Ungaria e una dintre fostele țări comuniste care au suferit mult înainte de căderea regimului. Înainte însă de dictatură a fost al Doilea Război Mondial, la care nu vreau să mă gândesc acum. Budapesta însă nu uită anii aceia așa că în oraș sunt câteva locuri cheie care te invită la meditație.

Cel mai impresionant astfel de loc este Casa Terorii, din strada Andrassy. Dacă ai impresia că exteriorul clădirii este impresionant – și este – atunci imediat ce faci primii pași în muzeu, rămâi fără cuvinte. Este cel mai interesant muzeu pe care l-am văzut vreodată. Dincolo de informațiile pe care ți le oferă, amalgamul de sunet, culoare, recrearea unor scene și locuri fac ca impactul să fie foarte puternic.

Impactul cu muzeul e puternic din primele momente, imediat ce treci de casa de bilete (2000 de forinți te costă vizita și 1000 de forinți dacă ai sub 26 de ani). Tancul care ți se ridică în fața ochilor și chipurile victimelor coumunismului, luminate periodic îți dau fiori. Dar abia ai pășit în muzeu și ce urmează să vezi e demn de numele clădirii care a fost, cu ani în urmă o Casă a Terorii naziste și comuniste.

La subsol aveau loc cele mai crunte interogatorii care sfârșeau, de cele mai multe ori, prin crime. Însă cel mai interesant e primul etaj, cu sala de judecată, labirintul din cărămizi de grăsime, telefoane din care se aud conversații ale vremii ori misterioasa mașină neagră cu care poliția secretă ungară transporta victimele. În capătul ultimei camere de la primul etaj e un lift. Urcă în el! Vei avea o surpriză.

Pentru că nu toate obiectele expuse au explicații într-o altă limbă decât maghiara, la intrarea în fiecare cameră găsești toate explicațiile necesare imprimate și poți lua cu tine foile să le citești în timpul vizitei.

Noi de amintim de anii aceia ca de o perioadă în care desenele animate erau difuzate cu porția și de cravata de pionier ori de șoim al patriei dar dacă ai crezut vreo clipă că anii de comunism au fost un lucru bun, ei bine, după ce ieși din Casa Terorii te asigur că vei fi recunoscătoare că a căzut Cortina de Fier.

Franţa, Coustellet: Muzeul Lavandei

Când mă gândesc la Provence văd mov în faţa ochilor. Lanuri întinse de levănţică parfumată mi se leagănă-n priviri în bătaia vântului. Dar ce te faci dacă ajungi în sudul Franţei în extra-sezon, atunci când lavanda nu e nici măcat îmbobocită? Culesul şi distilatul florilor ăstora atât de iubite în lumea-ntreagă e o îndeletnicire cu rădăcini vechi în Provence. Fiecare familie respectabilă de pe aici are cel puţin câţiva acri de lavandă aşa cum în Grecia sau în Turcia au livezi de măslini. Una dintre aceste familii – Lincelé – a deschis în 1991 un muzeu atât de parfumat încât n-ai cum să-i rezişti: Muzeul Lavandei.

Plătești 6 euro, primești un ghid audio într-una din cele 4 limbi disponibile (engleză, franceză, italiană, germană) și mergi la cules de levănțică. Nu culegi tu dar filmul de început îți explică când și cum se cultivă lavanda, când și cum se culege, când și cum se distilează. Cum florile astea delicate și parfumate sunt transformate în uleiul esențial de lavandă fină – baza pentru atâtea cosmeticale binefăcătoare.

Tot procesul cere răbdare și migală dar produsul final merită toată atenția celor care lucrează în industria asta. Pentru că putem vorbi deja de o industrie. Așa se face că levănțica asta e de două feluri: lavanda fină, care crește la peste 800 de metri altitudine, are un parfum fin, așa cum îi spune și numele iar uleiul esențial obținut e cel mai apreciat dar și cel mai scump. Dar există și soiul industrial – lavandine – care se cultivă oriunde în lume dar parfumul ei e mult mai intens și prețul mult mai mic. În muzeu vei învăța să faci diferența între aromele celor două tipuri de lavandă și vei înțelege mai bine despre ce vorbesc. O degustare olfactivă în toată regula, care-ţi gâdilă simţurile într-atât încât nu uiţi prea curând experienţa asta.

După inspecția cazanelor din aramă, vechi de sute de ani, în care se distilează plantele, ajungi într-o zonă și mai aromată. Sticluțe de parfum, etichete și parfumuri din lumea-ntreagă, toate cu lavandă fină franțuzească, sunt înșirate ca la expoziție în vitrine transparente.

Toate încăperile sunt parfumate. Am mai spus asta. Dar atunci când pășești în buticul de la capătul magazinului, ești ca un copil într-un magazin de jucării. Săruri de baie, loțiuni, creme, săpunuri și parfumuri – toate organice și toate cu aromă de lavandă fină. Și, pe alocuri, cu violete. Tentația e mare iar prețurile nu sunt exagerate așa că sigur vei pleca cu ceva suveniruri de aici.

[nggallery id=3]

 _____________________________________________________________________________

Dacă vrei să fii mereu la curent cu destinațiile despre care scriem, urmărește-ne pe FacebookTwitter și abonează-te prin RSS la articole.
Sunt și aici

Loredana

Jurnalist de profesie, consultant în turism de 6 ani și blogger de travel de aproape 5 ani.
De când am devenit mămică, am continuat să călătoresc la fel de mult, doar că am încetinit ritmul. Dau oricând o vacanță la țară, într-un sat izolat, într-o casă de oaspeți cu poveste în locul unui city-break și o tură pe munte cu tot cu copil în spate pe o sesiune de shopping, cu fetele, la Milano.
Bucătăria locală e de cele mai multe ori motivul principal pentru care îmi fac bagajul și plec la drum și cele mai prețioase suveniruri cu care mă întorc acasă sunt gusturile, mirosurile și fotografiile pe care le fac cu DSLR-ul.
Visul cel mare e o călătorie cât vara de lungă în America Centrală și de Sud.
Loredana
Sunt și aici
bestvalue.eu

5 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.