În ultimii ani mi-am schimbat destul de mult stilul de călătorie. O săptămână de lenevenit cu burta la soare într-un singur loc pur şi simplu nu mă mai atrage. Prefer vacanţele foarte active, din dorinţa de a descoperi cât mai multe din ce-mi oferă locurile unde ajung şi oamenii pe care-i întâlnesc. Astfel am fost nevoită, în primă instanţă, să caut alternative la cazarea la hoteluri sau pensiuni, mai ales pentru că priorităţile în călătoriile mele s-au schimbat.

Couchsurfing – cine n-are un localnic, să-l caute

Am auzit de CouchSurfing (CS) acum vreo doi ani şi am intrat repede pe site să văd despre ce e vorba. CS e mai mult decât un site unde să-ţi cauţi o canapea pe care să dormi atunci când călătoreşti în ţară ori în străinătate. E o comunitate. Mai mult de atât, e greşit să priveşti CouchSurfingul ca pe o alternativă la cazarea la hotel ori la hostel. Atunci când un om pe care îl vezi pentru prima dată îţi pune cheia casei în mână, când mănânci împreună cu el şi povesteşti seara despre întâmplările de peste zi, omul ăla se transformă în ghid local, gazdă şi prieten.

Este esenţial să citeşti cu atenţie informaţiile din profilul unui utilizator înainte de a-i trimite o cerere de găzduire sau un mesaj ori înainte de a accepta una. Iar dacă nu eşti convinsă că persoana care urmează să-ţi calce pragul ori care îţi deschide uşa casei este bine intenţionată, nu e nicio problemă să spui NU.

Noi am avut primele experienţe în calitate de musafiri în Provence-Alpes-Côte d’Azur dar găzduiserăm înainte couchsurferi din lumea-ntreagă. Toate experienţele au fost fantastice şi, de cele mai multe ori, am legat prietenii durabile.

Hostel

Spuneam că mi-am schimbat radical priorităţile de călătorie: nu mă interesează (de cele mai multe ori) să lenevesc ore întregi la piscina unui hotel, nici să citesc o carte într-o cameră cu aer condiţionat şi nici pe departe să testez sălile de fitness. Prefer să înot în mare sau într-un lac de munte, să citesc la umbra unui copac într-o pădure ori să merg 10 km pe jos dintr-un loc în altul. Aşa că de cele mai multe ori nu am nevoie decât de un pat unde să dorm câteva ore pe noapte şi de o baie curată unde să mă spăl.

Despre cum e să stai o noapte la hostel am mai vorbit. În primul rând presupune să împarţi o cameră mare şi o baie cu până la 14 străini (în funcţie de hostel). Preţul se calculează pe fiecare persoană în funcţie de câţiva factori: numărul de paturi din cameră, dacă este mixtă sau doar de fete/băieţi şi, uneori, dacă stai mai multe nopţi. În Europa un loc la un hostel costă în medie 15 euro (preţurile variază înter 7 şi 25 de euro, în funcţie de ţară şi de oraş).

Dincolo de un oarecare disconfort pe care îl poţi avea din punctul ăsta de vedere, o noapte sau mai multe petrecute la un hostel presupune socializare. E o oportunitate fantastică să schimbi idei cu oameni de naţionalităţi diverse, culturi diferite şi să cunoşti câteva din obiceiurile din lumea-ntreagă.

Vagonul de dormit

Dacă plănuieşti o călătorie de o săptămână sau chiar două şi vrei să te deplasezi pe distanţe mai mari (de exemplu să faci un tur al ţărilor balcanice), e bine să iei în calcul şi varianta trenurilor de noapte.

Din punctul meu de vedere, soluţia asta are numai avantaje. În primul rând e un melanj perfect între transport şi cazare: alergi toată ziua printr-o capitală, la apusul soarelui te urci în tren şi dimineaţă te trezeşti în alt oraş, cu forţe proaspete şi chef de o nouă experienţă. E adevărat că pentru un loc la cuşetă sau la vagonul de dormit trebuie să plăteşti un supliment (de regulă echivalentul a unei nopţi petrecute la un hostel) dar salvezi mult timp pe care oricum îl pierzi în trafic atunci când vrei să faci un astfel de tur.

Camping

Când spun camping mă gândesc la amplasarea unui cort în mijlocul naturii. Mi s-a întâmplat de multe ori să ajung într-un loc şi să vreau să rămân acolo peste noapte. Dar pentru că nu existau posibilităţi convenţionale de cazare iar cortul meu era acasă, a trebuit să merg mai departe.

Dacă mergi cu maşina, nu te costă nimic să iei cu tine un cort şi sacul de dormit. Dacă pleci la drum cu rucsacul în spate, când fiecare gram contează, sigur că ştii deja care va fi casa ta pentru următoarele zile. Chiar dacă în 10 zile de bătut ţara în lung şi-n lat jumătate din timp nu campez, faptul că am casa în spinare – aşa cum mi-a spus cineva odată – îmi dă un oarecare confort. Aşa nu sunt presată de timp să ajung la un punct B pentru că în cazul în care mă prinde noaptea pe drum e suficient să caut un loc de pus cortul. Unde mai pui că de cele mai multe ori varianta asta de cazare e gratis.

Help exchange

Una dintre gazdele noastre din Franţa ne-a povestit despre posibilitatea de a vedea lumea şi de a locui temporar în locuri la care mulţi doar visează, cu minimum de efort. Diferenţa faţă de CouchSurfing este că pentru a avea acces la toate informaţiile de pe Help Exchange, trebuie să plăteşti 20 € pentru doi ani. Asta înseamnă că devii Membru Premier şi te bucuri de o mulţime de avantaje. Apoi poţi să îţi alegi următoarea destinaţie şi să pleci într-acolo pentru a lucra câteva ore pe zi la hoteluri, hosteluri sau ferme şi primeşti în schimb cazare şi mâncare şi poţi sta cât doreşti.

Sigur că atunci când plecăm în concediu sau în vacanţă nu ne stă gândul la muncă. Mi se pare însă irezistibilă combinaţia dintre voluntariat, întâlnirea cu localnicii şi posibilitatea de a trăi preţ de câteva zile sau săptămâni în locuri prea puţin sau deloc turistice dar care abia aşteaptă să fie descoperite. Cu prima ocazie când voi avea câteva săptămâni libere îmi fac bagajele pentru o astfel de experienţă.

 _____________________________________________________________________________

Dacă vrei să fii mereu la curent cu destinațiile despre care scriem, urmărește-ne pe Facebook, Twitter și abonează-te prin RSS la articole.

Îţi prezentăm o serie de imagini surprinse pe străzile oraşelor pe care le-am vizitat. Dacă şi tu ai amintiri frumoase, nu ezita să ne trimiți fotografiile tale pe adresa contact(@)travelgirls.ro şi ţi le vom publica pe site.

Vezi mai multe aici: …. îşi spală rufele în public.

_____________________________________________________________________________

Dacă vrei să fii mereu la curent cu destinațiile despre care scriem, urmărește-ne pe Facebook, Twitter și abonează-te prin RSS la articole.

Italia e o ţară bogată în lacuri. Sunt cunoscute în lumea-ntreagă Lago Maggiore, Lago di Garda şi Lago Como. Şi mai interesant e că triada asta se află în nordul ţării, la mică distanţă de Veneţia şi de Milano. Cel mai bine e să hoinăreşti o săptămână întreagă prin satele şi oraşele răsfirate pe stâncile care se ridică deasupra lacurilor. Dar poţi să-ţi rup câteva ore dintr-un city-break la Milano ori la Torino pentru o plimbare pe malul Lacului Como.

La doar 60 de kilometri nord de Milano, se conturează un tablou cu creste montane. Primul impuls e să deschizi geamul şi să iei o gură de aer proaspăt după ce te vei fi părăsit nebunia din capitala modei.  De cum ajungi la Como, ai impresia că ești parte dintr-o carte poștală. Totul pare încremenit pe la începutul anilor 1900 și te aștepți ca de niciunde să apară o lady cu pălărie și umbrelă dantelată.

Dacă vrei să vii aici cu trenul, trebuie să mergi în gara Milano Nord Bovisa, să ceri bilet pentru Como Lago Nord și în mai puțin de o oră vei fi ajuns deja. Trenurile circulă la o frecvență de jumătate de oră așa că ai de unde alege.

Orăşelul ăsta are un aer provincial și aristocrat pe care îl simți prin toți porii. Italienii de aici nu sunt nici pe departe la fel de gălăgioși  ca cei din metropole iar puținii turiști pe care i-am întâlnit (pentru că am fost în extra sezon) aproape că vorbeau în șoaptă.

Pe străduţele înguste şi pietruite din Como, o masă parcă dintr-o altă epocă e pregătită pentru il dolce farniente. Clopotele de la Duomo bat de amiază iar un barcagiu mă invită, fără să insiste prea mult, la o plimbare pe lac. Prefer însă să-mi continui plimbarea pedestră pe malul lacului, până la podul cu lacăte.

Tradiţia asta în care un el şi-o ea îşi jură iubire veşnică agăţând un lacăt de un pod iar mai apoi aruncă în apă cheia se răspândeşte destul de repede. Se pare că a apărut prin Ungaria, la începutul anilor 1980 dar este din ce în ce mai populară în Italia. Dincolo de simbolistica gestului, imaginea lacătelor în toate culorile, cu nume scrijelite stângaci ori cu mesaje inscripţionate din fabrică, unele ruginite iar altele abia agăţate te face să-nţelegi şi mai bine de se spune că la Como love is in the air.

Como e unul dintre oraşele alea mici unde localnicii îţi răspund cu mare bucurie ce e de văzut în urbea lor şi unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea. E locul perfect să te retragi la pensie ori să îţi încarci bateriile după câteva luni de muncă nebună. Ori pur şi simplu un oraş unde să te pierzi vreo jumătate de zi.

De altfel, casele cocoţate pe stânci şi micile oraşe cochete care se întind de-a lungul lacului sunt locuite de crema italienilor din partea asta de ţară. Unde mai pui că şi George Cloneey a achiziţionat o proprietate în Laglio, în urmă cu câţiva ani – Vila Oleandra.

Dacă ajungi aici cu maşina, e musai să mergi pe coastă, din sat în sat, până la Bellagio – locul unde lacul se desparte în două braţe. Pe drumul îngust, care şerpuieşte deasupra lacului, cu greu îşi fac loc două maşini. Fiecare casă are vedere spre lac iar staţia de autobuz e pe marginea prăpastiei. Poți, desigur, să vezi satele și de pe vas, contra sumei de aproximativ 20 de euro. Detalii despre traseu și orare găsești pe site-ul companiei care operează cursele.

Una peste alta, Como e lacul unde vara milanezii fug de-acasă, e lacul preferat al îndrăgostiților din Italia și e locul unde eu vreau să revin și să văd dealurile înverzite. Ori poate în culorile toamnei.

 _____________________________________________________________________________

Dacă vrei să fii mereu la curent cu destinațiile despre care scriem, urmărește-ne pe Facebook, Twitter și abonează-te prin RSS la articole.

Pe măsură ce vara e tot mai aproape, abia dacă mai pot să-mi astâmpăr dorul de ducă. Îmi mai potolesc pofta de călătorit cu câte două zile la sfârşit de săptămână dar nici nu apuc să despachetez bine că iar îmi vine s-o iau din loc. Nu sunt în pană de idei pentru că lista de aşteptare cu destinaţii se lungeşte pe zi ce trece dar un film care să mă facă să-mi iau lumea-n cap e întotdeauna binevenit.

Que tan lejos (2006)

Două fete, Esperanza şi Teresa iau autobuzul spre Cuenca. Pe drum însă, din cauza unui blocaj rutier, coboară din autocar şi pleacă singure la drum, cu un singur scop: să ajungă cât de repede posibil la destinaţie. Sigur că au parte de o mulțime de întâmplări dar călătoria lor prin 8 provincii ecuadoriene e fascinantă. Mai ales pentru că scenariul vine să demonteze toate prejudecățile legate de hoinăreala a două fete singure, în inima Americii de Sud. Două fete care fac autostopul, merg prin munți cu rucsacul în spate și nu se feresc să își facă prieteni dintre cei mai ciudați parteneri de drum. Filmul e realizat împreună cu Ministerul Turismului din Ecuador așa că prezintă țara dincolo de fotografiile pe care toți turiștii le fac în vacanță. Que tan lejos e despre un Ecuador autentic, despre ospitalitatea localnicilor, despre problemele cu care se confruntă ei, despre un Ecuador despre care se știu prea puține.

Unde mergem: Ecuador

Scena preferată: tot filmul

In Bruges (2008)

Un film cu doi asasini plătiți care sunt trimiși într- mică vacanță în Bruges nu părea a fi tocmai pe gustul meu. I-am dat totuși o șansă și cum cum pofta vine mâncând, la final am zis: Da, vreau (și) în Belgia. E un film surprinzător care m-a prins din primele minute, cu un tur al orașului. Și dacă-ți spun și că în rolul principal e Colin Farrell, atunci e musai să-l vezi. Mai ales că personajului său – Ray – îi displace totalmente Bruges.  Nu spun mai multe.

Unde mergem: Bruges, Belgia

Scena preferată: turul orașului pe care îl fac la început Ray și Ken

Eat pray love (2010)

Călătoria pe care o face Liz Gilbert (Julia Roberts) e visul oricărei persoane căreia nu-i stă mintea decât la plecări. Ea însă hotărăște să-și ia un an liber abia după un divorț, în momentul în care viața ei e la răscruce de drumuri. La scară mai mică, filmul (de fapt cartea după care s-a făcut ecranizarea) surprinde esența a ceea ce s-ar numi o călătorie ideală: una în care să ai timp să te bucuri în tihnă de bucătăria locală, în care să vezi dincolo de obiectivele turistice, să îți hrăneși mintea și sufletul. Și, mai ales, să treci peste barierele culturale și lingvistice și să te bucuri de ceea ce are de oferit fiecare loc unde ajungi.

Unde mergem: Italia, India, Bali

Scena preferată: tot filmul

Before Sunrise (1995)

O călătorie cu trenul de la Budapesta la Paris îi aduce împreună pe un american – Jesse și pe o franțuzoaică – Celine. Toată nebunia începe atunci când cei doi coboară la Viena și au 14 ore la dispoziție – până la următorul tren spre Paris – pentru a hoinări pe străzile Austriei. Viena din Before Sunrise e autentică, fără nicio urmă de turism în masă. E sinceră. E așa cum ar trebui descoperită, dincolo de Schonbrunn și Mozart.

Unde mergem: Viena, Austria

Scena preferată: promisiunea din gară

Before Sunset (2004)

Paris, 9 ani mai târziu. Jesse vine să-și lanseze noua carte iar după conferința de presă o zărește pe Celine. Reîntâlnirea e emoționantă și după ce lămuresc motivele din cauza cărora nu s-au mai văzut așa cum își promiseseră, o iau la pas pe străzile Parisului. Mai întâi o cafenea la colț de stradă, apoi Montmartre, o croazieră pe Sena cu bateau mouche… Periplul lor prin capitala franceză durează 90 de minute, timp în care e imposibili să nu trăiești alături de ei visul parizian.

Unde mergem: Paris, Franța

Scena preferată: plimbarea prin Montmartre

_____________________________________________________________________________

Dacă vrei să fii mereu la curent cu destinațiile despre care scriem, urmărește-ne pe Facebook, Twitter și abonează-te prin RSS la articole.

Când te gândeşti la Grecia sigur îţi vin în minte zeci de imagini cu apă albastră, plaje pustii şi stânci care-ţi taie respiraţia. Și, uneori, Parthenonul Atenei, simbolul capitalei elene, locul unde a luat naştere democraţia. Atena e pe lista cu city-break-uri a tuturor agenţiilor de turism dar şi în topul preferinţelor turiştilor. Însă cei mai mulţi dedică Atenei o singură zi pe care o rup din vacanţa în Grecia. Ce nu trebuie să ratezi într-o zi în capitala elenă?

În fața Parlamentului, gărzile Evzones se schimbă la fiecare fiecare oră. În Piața Syntagma, soldații păzesc cu sfințenie Mormântul Soldatului Necunoscut.

Pe o căldură ucigătoare, în miezul verii, niciunul dintre ei nu clipește. Unui soldat i se înnoadă lacrimile în barbă, cel mai probabil din cauza privirii ațintite în zare. Turiștii se fotografiază cu ei dar mie mi-e teamă. Par destul de chinuiți și mi-e teamă ca nu cumva să își iasă din fire.

După atâta hoinăreală pe pietrele încinse de soarele nemilos, cel mai bine e să te retragi vreo două ceasuri în parc. Grădina Națională e chiar în fața Pieței Syntagma.

Parcul, inițial folosit ca Grădină a Palatului Regal, e acum e accesibil tuturor. Printre fazani, căprițe și rațe de tot soiul, locul ăsta e minunat pentru o binemeritată pauză de prânz în inima Atenei moderne.

Despre porumbeii din Piața Syntagma (fosta Piață a Constituției) nu mai are sens să vorbesc. Se spune că păzesc piața cu sfințenie încă de la început. De fapt, cei mai mulți stau în Grădina Națională dar zboară în Piață pentru că trecătorii sunt generoși când vine vorba de mâncare.

Centru istoric al orașului e transformat în cea mai mare zonă pietonala din Europa. De-a lungul a 3 km, Promenada Mare te duce pe rând, la toate siturile arheologice importante.

Intrarea simbolică a orașului este Arcul lui Hadrian. De aici, de-a lungul străzii Dionyssiou Areopaghitou, treci pe lângă Teatrul Antic al lui Dionyssos și ajungi la Odeonul lui Herodes Atticus. E atât de bine păstrat încât e folosit și azi în timpul Festivalului Atenei.

Piatra Sacră a Acropolei domină întregul oraș. Cel mai cunoscut și important e, fără niciun dubiu, Parthenon-ul, construit de Callicrates și Iktinos în secolul 5 Î.Hr și decorat  de Phidias.

Ai grijă cum pășești pe pietre!  Altfel ai toate șansele să ajungi la spital. Uită de tocuri și alege o pereche de încălțări cu talpă antiaderentă.

Vara, cozile de sus, de la Piatra Sacră a Acopolei, se îndind pe zeci de metri. Însă la 300 de metri de locul ăsta se află nou-construitul Muzeu Acropolisului, cu peste 4000 de piese antice. E un motiv bun să te adăposteși de soarele nimicitor.

Înainte de a pleca însă, mai aruncă o privire asupra Atenei. Sigur nu vei uita prea curând imaginea orașului care reușește să supraviețuiască de atâta amar de vreme.

_____________________________________________________________________________

Dacă vrei să fii mereu la curent cu destinațiile despre care scriem, urmărește-ne pe Facebook, Twitter și abonează-te prin RSS la articole.

Da, mie nu-mi place Napoli. Deloc. Și când spune asta, mă refer la oraș în sine, nu la coastă și nu la locurile incredibil de frumoase în care poți ajunge plecând din Napoli. Tocmai locurile astea frumoase m-au făcut să ajung în orașul de pe coasta vestică a Italiei de două ori, în doi ani consecutivi și de fiecare dată mi-a displăcut la fel de mult. De ce? Păi să vedem:

Napoli e un oraș murdar

Napoli e foarte murdar. Problema gunoaielor din Napoli e cunoscută în toată lumea și acum înțeleg de ce. Orașul ăsta este atât de plin de gunoaie aruncate în stradă încât abia ai pe unde merge, fără să calci în ceva sau fără să te murdărești la rândul tău. Firmele de salubrizare nu-și fac treaba din diverse motive și, prin urmare, gunoaiele zac zile întregi (dacă nu săptămâni) pe marile bulevarde, pe trotuare și pe lângă obiectivele turistice.

Napoli miroase urât

Mai ales vara. De la marile străzi până la aleile mici dintre case, orașul miroase foarte urât. Și e și normal, ținând cont de cât de multe gunoaie sunt pe stradă, în toiul verii când temperaturile se joacă în jurul cifrei 35. Nici vorbă să te așezi pe vreo bancă, pe vreo balustradă sau pe scările vreunei clădiri. Toate sunt murdare iar mirosul întipărit deja în nări ți se va lipi și de haine.

Ce este și mai trist este faptul că până și obiectivele turistice sunt în aceleași condiții. Dacă întotdeauna mi-a plăcut să lenevesc puțin într-o piață mare și să admir clădirile, ei bine, când vine vorba de marele Dom din Napoli, momentul ăsta iese din discuție. Pereții sunt scorojiți, murdari, plini de grafiti și alte resturi iar despre așezat pentru câteva minute pe scările sale nici nu se pune problema.

Napoli are obiective turistice distruse

În afară de faimoasele galerii Umberto, toate atracțiile turistice sunt murdare, mâzgâlite și populate de oamenii străzilor. Am văzut statui acoperite de gunoaie, clădiri incendiate și personaje dubioase vânzând diverse mărfuri la fel de dubioase pe scările monumentelor. În primul an, am oprit în Napoli pentru a vedea muzeul național de artă dar a trebuit să fac cale întoarsă din cauza tuturor acestor motive. În al doilea an n-am mai renunțat așa ușor.

Napoli nu este un oraș sigur

Orașul acesta a fost singurul din câte am vizitat până acum în care mi-a fost teamă să merg pe stradă. Imigranți dubioși, vorbind în napoletană sau alte limbi pe care nu le înțeleg mi se adresau foarte agresiv și toți păreau că sunt puși pe furat sau cine știe ce alte nenorociri. Motivul pentru care prima dată nu am făcut decât vreo 3 fotografii este că mi-a fost frică să-mi scot aparatul foto la vedere. Ai face bine să fii tot timpul cu ochii pe buzunare și geantă atunci când ajungi în Napoli pentru o plimbare prin orașul ăsta nu e prea relaxantă și nici plăcută.

Napoli e plin de imigranți

Abia vezi picior de napoletan în Napoli. Orașul e plin de imigranți din toate colțurile lumii și imaginează-ți că nu sunt veniți cu toții la universitate. Mulți oameni locuiesc pe stradă și sunt în stare de orice ca să facă rost de bani. Poate că nu mi-ar fi displăcut atât de mult dacă atmosfera neplăcută din oraș era autentică. Dar nu e. Totul e un mix de nații, mărfuri, gunoaie, priviri urâte și riscul ca la orice colț de stradă să te aștepte o surpriză neplăcută.

Napoli stă prost la capitolul transport

În Napoli ai ocazia ca autobuzul ce face legătura între oraș și aeroport să întârzie mai mult de o oră. Adică să nu mai vină deloc și să fii nevoită să cauți un taxi în ultimul moment și să vezi că nimeni nu vrea să te ia. Și atunci când găsești totuși un taxi, celălalt șofer care inițial te-a refuzat să te urmărească nervos pe străduțe până la aeroport. Oricum, nu te baza prea mult pe transport în Napoli sau ia-ți marje de eroare de ordinul orelor dacă vrei să nu pierzi vreo legătură.

De ce nu-mi place Napoli

Prima mea impresie din prima zi când am ajuns în Napoli a fost în felul următor: Ce oraș frumos, păcat c-a fost părăsit cu mult timp în urmă și a fost invadat de răufăcătorii din toate colțurile lumii care l-au distrus. Din păcate, nu cred că-i voi acorda orașului acesta o a treia șansă. Încă îmi amintesc mirosul.

_____________________________________________________________________________

Dacă vrei să fii mereu la curent cu destinațiile despre care scriem, urmărește-ne pe Facebook, Twitter și abonează-te prin RSS la articole.

E bine ca atunci când pleci la drum, spre o nouă destinație, să lași prejudecățile acasă. Altfel riști să ratezi momente importante din călătorie. Nu spun că nu e bine să fii precaută, cu ochii-n patru ori să nu te documentezi bine înainte de a-ți face bagajul dar de aici până la a spune că italienii mănâncă numai paste, că spaniolii sunt leneși ori că în Istanbul nu vezi decât moschei e cale lungă.

Pe francezi îi știu bine dar, dintr-un motiv sau altul, e prima dată când le călcăm pământul. Și nu o să lăsăm ca prejudecățile să ne influențeze în vreun fel călătoria.

______________________________________________________________

Umblă vorba-n târg că francezii sunt zgârciți din cale-afară. De fapt, sunt mai degrabă principiali. Nu admit sub nicio formă să fie înșelați nici măcar cu un cent. Literalmente. Vor merge până-n pânzele albe pentru a-și recupera cei 2 bani doar pentru a-ți demonstra că au dreptate și chiar dacă vor cheltui mai mulți bani și energie pentru asta.

Știm cu toții că francezii au cele mai bune vinuri. E adevărat că au podgorii întinse și că vinurile din regiunea Champagne-Ardenne sunt renumite-n toată lumea. Dar am băut vinuri excelente și din România și din Italia ba chiar și din Grecia. Fiecare țară ori regiune are vinuri de soi așa că e mai important să bei acel vin care face casă bună cu bunătățile tradiționale în loc să alergi după titluri.

Francezii nu vorbesc decât franceză. Mare parte din locuitorii Franței nu cunosc engleza așa că e de preferat să-ți amintești măcar câteva cuvinte din franceza învățată în școală. E adevărat că sunt atât de mândri de țara lor încât e bine cunoscut faptul că traduc tot ce prind. Norocul nostru e că nu vom avea o barieră lingvistică. Dar pe cârcotașii care șușotesc pe la colțuri cum că românii sunt poligloți din cale-afară, îi rog să se gândească de două ori înainte să facă afirmații gratuite.

La micul-dejun mâncăm doar croissant, pain au chocolat și café au lait. Ce bine ar fi! Sigur că vedetele incontestabile ale unui mic dejun à la française sunt croissantul cu unt și pain au chocolat. Dar pe lângă asta, fiecare mănâncă ce dorește.

Iar la prânz și la cină vom avea doar melci și picioare de broască în farfurie. Și salade Niçoise. E normal ca restaurantele de pe malul mării să aibă, în mare parte, specific pescăresc. De fapt, acesta e tot farmecul. Dar pe lângă escargots și alte fructe de mare, e loc sub soare pentru toate bunătățile pământului. Și pentru salade Niçoise, desigur.

Toți francezii poartă berete, umblă cu bagheta sub braț în timp ce fredonează La Marseillese. Pe niciunul dintre francezii pe care îi cunosc nu l-am văzut cu bereta și nu cred că a lăsat-o acasă înainte de a veni în România. Despre baghetă am ceva dubii, dat fiind că, statistic vorbind, fiecare francez mănâncă 60 de kg de pâine pe an. Iar cântatul Marseillesei pun pariu că se întâmplă doar pe 14 iulie.

Coasta de Azur înseamnă Cannes, Nisa și Monte Carlo. Nimic mai greșit. Orașele astea de la Mediterană fac parte dintr-o provincie destul de mare – Provence-Alpes-Côte d’Azur. Adică așa cum îi spune numele, o regiune în care găsești Alpii – Alpes de la Haute Provence, găsești lavanda, satele cu străzi pietruite din Provence și orașele cosmopolite cu plaje nesfârșite și ape azurii de pe coastă. Ceea ce se numește generic Coasta de Azur nu înseamnă nici pe departe doar Saint Tropez și Festivalul de la Cannes (care începe pe 16 mai).

Trenurile franceze zboară mâncând pământul. Sau cel puțin așa am învățat eu în primii ani de școală. Se pare însă că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Conform unor statistici, doar unul din 3 trenuri ajunge la timp. Și nici TGV-ul nu face excepție. Poți consulta în timp real ce trenuri au întârzieri și care sunt motivele.

Pe Coasta de Azur faci plajă aproape tot anul. E adevărat că soarele strălucește peste 300 de zile pe an la Nisa dar asta nu înseamnă că poți face plajă când poftești. Apa mării e destul de rece în perioada asta și abia de la începutul lui iunie se vor umple plajele de turiști de pretutindeni. Unde mai pui că prognoza pentru zilele astea indică ceva șanse de ploaie.

Francezii urăsc românii. De fapt, aproape toți locuitorii din Hexagon știu că ce prezintă televiziunile și ce citesc în ziare este exagerat așa că tratează informația ca atare. Țiganii aciuați pe la periferia Parisului sunt, într-adevăr, o problemă însă e tratată local. De fapt, francezii se dau în vânt după țuica noastră, după Maramureș, Ardeal și Bucovina, sunt înnebuniți după traseele montane din România și, de cele mai multe ori, sunt uimiți și peste măsură de încântați de cât de mulți dintre noi le vorbesc limba.

Nu ne așteptăm nici ca pe toți francezii să îi cheme François sau Jean, nici ca franțuzoaicele să exclame toată ziua Oh là là și nici pe departe ca toți să miroasă ca într-un autobuz RATB, în plină vară. Se spune, într-adevăr, despre francezi că nu s-ar spăla decât de două ori pe săptămână dar cred că informația ar trebui totuși actualizată. Epoca lui Ludovic – Regele Soare a cam apus de mult.

_____________________________________________________________________________

Dacă vrei să fii mereu la curent cu destinațiile despre care scriem, urmărește-ne pe Facebook, Twitter și abonează-te prin RSS la articole.

Întotdeauna am crezut că muntele nu cunoaște granițe și că atunci când ești acolo sus, nu mai contează în ce țară ești, ce limbă vorbești și cum ai ajuns pe creastă. Experiența de pe Sentiero degli Dei, în Italia, mi-a schimbat însă opinia pentru că traseul acela, pe urmele zeilor, deasupra Coastei Amalfi este într-adevăr special. Acolo sus ești atât de aproape de cer, de stâncă și de mare în același timp încât înțelegi pe loc de ce i se spune așa: Drumul Zeilor.

Cum ajungi pe Sentiero degli Dei

În primul rând trebuie să ajungi în Italia, în Napoli. Din Napoli ia autobuzul sau Circumvesuviana până în Sorrento de unde poți lua un autobuz până în Praiano. Dar despre transportul pe Coasta Amalfi am mai vorbit. Mergi pe mâna mea și intră în traseu din Praiano, și nu din Positano. Am să-ți spun mai târziu de ce.  În Praiano, din dreptul bisericii, n-ai cum să ratezi indicatoarele ce-ți arată pe unde să mergi ca să intri în traseul mult așteptat. Urmează-le cu atenție și ele te vor purta pe străduțe și alei înguste printre case, până la baza munților Lattari când te vei cufunda în umbra pădurii și vei vrea să nu mai ieși de acolo. Nu lenevi prea mult, ai în față un traseu foarte frumos.

Greu la deal

Fii cu ochii pe marcaj și pregătește-te de surprize. Prima parte de urcuș, deși e destul de abruptă, este amenajată cu scări și balustradă de lemn. De asemenea, copacii încă te păzesc de soare și-ți fac drumul mai ușor. Din când în când ai să vezi câte o mică grotă cu statuia Fecioarei Maria și flori aduse de localnici. Astfel de grote nu sunt specifice doar acestui traseu ci poți să le vezi de-a lungul întregii coaste.

La capătul urcușului, după ce treci printre terase cu livezi de lămâi, vii și măslini, ajungi la mănăstirea San Domenico. Aceasta a fost construită aici, pe stâncă, în secolul 14, dar timpul a fost blând cu ea. E drept că și oamenii au ajutat mult la condiția construcției. Acum, mănăstirea San Domenico este un loc de rugăciune pentru localnici și un bun popas pentru călători.

După mănăstire, traseul devine mult mai ușor. Urcușul e mai lent sau chiar inexistent, singura problemă fiind soarele, dacă mergi în miezul verii. Ca și mine, probabil că te vei întâlni și cu alți călători pe traseu. Cei mai mulți vin din sens invers, începând traseul din Positano sau Nocelle, făcând o mare greșeală. Dar, așa cum îți ziceam și mai devreme, ai să vezi mai târziu de ce.

Deși pe parcursul traseului ai parte de diverse atracții ce te ademenesc să mai faci câte o pauză și câteva fotografii, vedeta excursiei este cu siguranță peisajul. Cărarea ce merge “pe urmele zeilor” îți dă impresia că pășești deasupra mării.

Pe bucata asta de traseu, eu am uitat de căldură și de faptul că mai aveam foarte puțină apă în sticlă. Peisajul e pur și simplu amețitor și, mergând pe aici, nu-ți dorești decât să mai poți rămâne pentru câteva zile. Singurul lucru care te poate face să-ți dorești să cobori de la înălțimea asta este baia răcoritoare pe care urmează s-o faci în mare. Îți poți alege plaja încă de aici, de sus, pentru că ai vedere asupra întregii coaste.

Greu la vale

Pentru a coborî în Positano, fii cu ochii după indicatorul ce-ți arată drumul prin Nocelle – un sătuc frumos, cocoțat pe stâncă. Cărarea trece printr-o pădure răcoroasă, numai bine venită după cele câteva ore de mers prin soare. Când ajungi în Nocelle, oprește-te la fântână pentru un refill și pregătește-te de coborât. Te așteaptă nu mai puțin de 1700 de trepte până jos așa că bucură-te că ai început traseul din Praiano și nu de aici, așa cum fac majoritatea vizitatorilor din zonă. 1700 de trepte sună mai bine când e vorba de coborât și nu de urcat, nu-i așa?

Sentiero degli dei – un traseu pe care nu-l vei uita prea curând

Sunt sigură că vei ieși din traseul ăsta cu dureri de picioare și probabil că te vei întreba de multe ori, în timp ce urci sau cobori “Mai e mult?” dar sunt la fel de sigură că vei ajunge la aceeași concluzie ca și mine: merită efortul. E un traseu de dificultate scăzută și fără pasaje periculoase, dar îți va pune rezistența la încercare. Și încheieturile. Dar am soluția potrivită pentru tine: chiar la ieșirea din traseu, la capătul scărilor, sub șoseaua ce șerpuiește de-a lungul coastei, este plaja Arienzo. E o mică oază de liniște acolo unde poți face o baie în apa rece, poți mânca scoici bune și apoi poți lenevi pe plajă, uitându-te în sus la crestele de pe care tocmai ai coborât. Da, ai făcut un traseul de-a lungul crestelor munților Lattari și  te poți mândri cu asta.

Să nu uiți

Nu uita să-ți iei apă la tine pentru că vreme de vreo două ore nu ai să dai de niciun izvor și vei simți o mare nevoie de apă. Poate de o fântână părăsită dar apa ta îmbuteliată e sfântă când vine vorba despre zone necunoscute. De asemenea, nu uita să te echipezi confortabil. Ai nevoie de încălțări sport dar nu te obosi să-ți cari bocancii de munte pentru că nu e cazul. Poteca e bine făcută. Dacă mergi ca și mine, în timpul verii, e foarte indicat să ai la tine o șapcă sau o bandană și cremă cu protecție solară. Soarele arde nemilos deasupra Mediteranei.

_____________________________________________________________________________

Dacă vrei să fii mereu la curent cu destinațiile despre care scriem, urmărește-ne pe Facebook, Twitter și abonează-te prin RSS la articole.

Descarcă wallpaper-ul pentru Aprilie 2012 pe care l-am pregătit pentru tine!

Fotografia este făcută în Vama Veche cu Nikon Coolpix S6200.

Alege dimensiunea potrivită pentru rezoluţia ecranului tău. 

1024 x 768 |  1152 x 768 |  1280 x 800 |  1280 x 960 |  1280 x 1024

Următorul wallpaper va apărea pe 31 Mai!

_____________________________________________________________________________

Dacă vrei să fii mereu la curent cu destinațiile despre care scriem, urmărește-ne pe Facebook, Twitter și abonează-te prin RSS la articole.

L-am descoperit pe Dali în perioada liceului, atunci când mi se părea că pictura se vede în albume de artă însoțite de plictisitoare detalii tehnice. Sau că arta se înțelege după lungi vizite obositoare în galerii corect iluminate și păzite de gardieni severi, ocupați să îți atragă atenția la cea mai mică intenție de zgomot.

Când am primit însa primul album Dali, mi-am dat seama că arta poate fi jucăușă, fantastică, nebună și atractivă. De atunci, am început să vânez expoziții ale creațiilor lui în orice mare oraș vizitat. Nu a fost prea greu. Aproape orice capitală cu muzee pretențioase expune măcar o mostră a geniului catalan. După câțiva ani, nu mi se mai părea atât de interesant, ci doar excentric și diferit de alții, fără să mă mai uimească. A fost nevoie însă de o serie de circumstanțe bizare și de o duminică de februarie, pentru ca să îmi (re)descopăr fascinația pentru Salvador Dali.

Cum ajungi la muzeul lui Dali din Figueres

Știam din pliante și reclame turistice că în Figueres, orașelul anonim din Catalunia în care s-a născut Dali, există un muzeu dedicat integral creației lui. Cel mai simplu este să ajungi acolo din Barcelona, cu unul dintre trenurile care pleacă din Gara Sants din oră în oră, la prețul decent de 9 euro/biletul.  Entuziasmul nu era prea mare, vremea de sfârșit de februarie și oboseala acumulate după o săptămână prea plină mă făceau să-mi doresc mai curând o plimbare la malul mării, dar ceea ce aveam să găsesc în Figueres a depășit cu mult orice așteptare. Din momentul în care m-am apropiat de zidurile roșii ale clădirii, mi-am dat seama că nu am venit să văd un muzeu, ci să ridic puțin cortina asupra unei lumi.

Muzeul nu este greu de găsit, odată ce ajungi în oraș, fiind practic singura atracție din zonă. N-am fost, așadar, uimită să văd că, deși în extra-sezon, autocare pline își „descărcau” turiștii entuziaști în piața din apropiere. În jurul muzeului s-a creat o întreagă industrie, astfel încât hotelurile sunt pline în orice lună din an, iar grupurile omniprezente de asiatici-fotografi-veșnic-zâmbitori și bunicuțe curioase din SUA sau Vestul Europei se găsesc și aici. De aceea este bine să eviți lunile de vară, când nu pot decât să îmi imaginez cozile interminabile (sau, dacă nu se poate altfel, fă-ți măcar rezervare online pentru bilete. Prețul este același, 12 euro/persoană).

Lumea lui Dali

Am reușit să mă apropii de zidul clădirii care nu semăna cu nimic din ce văzusem până atunci. Știam că, în 1960, Dali se hotărâse să reconstruiască fostul teatru al orașului în care se născuse, bombardat în timpul Războiului Civil din Spania și rămas în ruină de atunci, transformându-l într-un muzeu pentru creațiile sale. Orașul avea nevoie să fie scos din anonimat (și până astăzi, numărul turiștilor nu încetează să crească), iar Dali avea nevoie de o „scenă” largă, pe care să expună și, cât a trăit, să se expună.

Rezultatul este clădirea halucinantă, care însumează toate fetișurile și obsesiile lui. De departe, mi s-a părut că e un castel din Disneyland, cu imensul lui zid roșu, ornat cu ouă uriașe, ca și donjonul rămas din vechea clădire a teatrului, dar mi-am dat curând seama că era, de fapt, doar decorul ce înconjura o lume suprarealistă. Dincolo de poarta de intrare, intram în lumea Dali și aflam că, pentru el, dar și pentru mine, timp de câteva ore fascinante, totul e posibil.

Turul începe din curtea interioară, unde prima atracție a turiștilor (și mai ales a copiilor) este Cadillac-ul lui Al Capone, tras de o Venus supraponderală, peste care se înalță un turn de cauciucuri, în vârful căruia a „eșuat” o barcă. Pentru mine, a fost prima mostră de fetiș dalinian: barca salvează „omul nou” din mormanul de reziduuri tehnologice în care s-a născut. Din jur, de la ferestrele înconjurate de iederă, eram vegheați, ca și instalația artistică, de manechine identice, replici cu mâinile întinse ale statuilor de Oscar. Mai jos, varianta daliniană a lui Venus din Milo, mai pudică și mai misterioasă decât originalul.

Am început vizita interiorului din fosta sală de spectacole, acum acoperită cu un glob-luminator. În fundal, un tablou uriaș, deja cu semnătura dublă în partea de jos: Gala Salvador Dali. Pentru artist, Gala a fost soție, muză și impresar. Cu 10 ani mai în vârstă decât el, era căsătorită cu poetul francez Paul Eluard, atunci când Dali a început să îi picteze acestuia portretul. Când l-a terminat, ea devenise deja unica femeie din viața pictorului și așa avea să rămână până la moarte. Încă din anii ’30, el semna cu numele amândurora, pentru că Gala i-a înțeles și ocrotit maniile și obsesiile, rezultatul fiind vizibil în orice cameră a muzeului. Imortalizată în chip de Fecioara Maria sau Galateea Sferelor, Gala este omniprezentă și dominatoare.

Pe tot parcursul vizitei, am avut impresia că Dali se joacă de la distanță cu noi. În sala mare, un portret al lui Abraham Lincoln, văzut de departe, devine nudul Galei, spre bucuria adolescenților care nu încetează să chicotească lângă locul desemnat ca „cel mai bun pentru a privi tabloul”.

Fiecare cameră este diferită și surprinzătoare, în jocuri de „trompe l’oeil”, oglinzi și holograme, peste tot aceeași impresie, că artistul s-a jucat cu propria casă, în care îți permite să intri ca să încerci să îi descoperi secretele. Nu te aștepta la un muzeu sever, în Teatrul Dali totul este permis. Exponatele sunt numeroase și așezate într-o aparentă dezordine, dar fiecare din ele are atât de multe înțelesuri, încât descoperirea lor este o provocare continuă. Dali oferă „capcane” și propune „soluții de rezolvare”, dar niciodată nu ai impresia că le-ai descifrat pe deplin sensul.

Astfel, el a creat o cameră în care mobilierul reconstruiește chipul lui Mae West (actrița-divă a anilor 1930): o canapea în formă de buze, două imagini ale Parisului în loc de ochi, un șemineu în chip de nas și o cortină blondă care încadrează fața. Totul capătă forma umană doar văzut dintr-un anumit unghi, până acolo doar intuiești și speri să prindă contur din elemente disparate.

Camera centrală a muzeului, decorată altfel tradițional și „regal”, mi s-a părut, prin fresca de pe tavan, o sumă a maniilor și obsesiilor: ceasurile moi, Venus cu sertare și elefanții cu picioare lungi, de paianjen, înconjoară cuplul Gala-Dali, înălțat în cerul suprarealist, atât de sus încât nu li se mai văd decât tălpile uriașe. Este evident că se consideră geniu și, traversând labirintul de săli și culoare, începeam să înțeleg de ce.

În plină glorie, orice obiect cu semnătura sau monograma lui Dali se vindea la prețuri exorbitante (chiar și colile albe de hârtie ajungeau la 100.000 dolari – și a semnat câteva sute). Odată cu el, a devenit greu de diferențiat limita dintre artă și kitsch, dovadă și reacțiile contradictorii pe care le-am surprins pe chipurile vizitatorilor, pentru că Dali putea crea orice, oricât de absurd sau grotesc. Își anagramase numele, iar anagrama îi devenise porecla: Avida Dollars. A profitat ca să creeze din asta bijuterii. Am aflat la Figueres că geniul este de vânzare, mai ales dacă se prezintă sub formă suprarealistă.

La subsol, în ultima cameră, aveam să descopăr ultima și suprema aroganță: Dali este înmormântat la baza propriului muzeu. Macabru, ar spune unii, dar în felul acesta a reușit să își transforme teatrul în mausoleu al memoriei lui. Și-a făcut astfel o ieșire din scenă bine regizată, fără a o părăsi în totalite.

Mi-am îndreptat cu greu pașii spre ieșire, conștientă că părăsesc nu un muzeu, ci o lume unde, pentru câteva ceasuri, orice fantezie este posibilă,  purtând în minte unul dintre citatele lui favorite, cu care își justifică excentricitatea: „Singura diferență dintre mine și un nebun este că eu nu sunt nebun”. Oare?!

_____________________________________________________________________________

Dacă vrei să fii mereu la curent cu destinațiile despre care scriem, urmărește-ne pe Facebook, Twitter și abonează-te prin RSS la articole.